luni, 9 august 2010

Detalii

Mereu ma atasez de lucrurile pe care le am,fie ele haine,carti,obiecte banale de cosmetica.Ma intristez daca se strica lap-top-ul si gandul ca va trebui schimbat cu altul,chiar daca mai performant,imi displace.Inca imi mai pastrez hainutele cu care ma imbraca mama cand eram mica,iar dulapul e plin de haine vechi la care inca nu pot sa renunt.Am simtit ca mi s-a invadat intimitatea,cand mi-am pierdut telefonul,parca mi-ar fi ascultat un strain orele de vorba in cei 4 ani,fara sa inteleaga sensul sau intensitatea unor banale "mi-e dor","te iubesc" sau "stiu ca zambesti acum",iar de fotografii nici nu mai spun.E o adevarata revelatie cand le listez dupa data si parca vad cum am petrecut ziua respectiva dupa poza.
Multe din lucruri sunt incarcate de emotie, iar cand se pierd lucrurile,ramane vaga amintirea trairilor.Nervoasa cand mi se cerea sa arunc jucariile stricate,papusile fara o mana sau un picior;oare nu erau ele expresia caracterului posesoarei?De altfel,nu pentru asta sunt jucariile,ca sa le strici s-apoi sa le lipesti la loc,crescand si intelegand sau nu ca unele lucruri mai pot fi reparate, altele nu se mai pot repara, si chiar daca se repara devine mult prea evident defectul?
Aseara am fost prea observatoare, prea sagace, iar aparatul foto te ajuta sa-ti pastrezi emotia, s-o "conservezi".Traiesc uneori momente subtile de fericire, pe care prefer sa le traiesc egoist, desi constienta ca nu sunt lucruri sau obiecte si nu pot fi pierdute, distruse sau furate...















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu